Mănăstirea Hadâmbu este una dintre cele mai frumoase mănăstiri din zona Iașilor, dar tezaurul ei cel mai de preț este icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, la care mii de pelerini osteniți îngenunchează și primesc mângâiere și vindecare minunată.
Mănăstirea Hadâmbu, un Athos românesc și o lumină universală a sfințeniei, odihnește pe pământ între dealuri, departe de drumurile tulburate de zgomot, departe de orașe și de freamăt lumesc, undeva suspendată între cer și pământ, înălțându-se parcă mereu mai sus, undeva unde numai sufletul mai poate pătrunde. După drumuri sinuoase, uneori desfundate, sate pestrițe și sărăcăcioase, păduri parcă nesfârșite, pe culmile dealurilor se înalță ca o cruce a firii Mănăstirea Hadmbu. E o catedrală de lumină albă, revărsată din cer, iluminată interior, cu lumina izbuncnind de pretutindeni. Vâzând-o îți aduci aminte de cetatea veșniciei din Apocalipsă care n-are trebuință de soare, căci Însuși Mielul Hristos este Soarele ei („Și cetatea nu are trebuință de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o și luminătorul ei este Mielul“ Apocalipsă 21, 23).
Hotarele firești și proporțiile arhitectonice, aici își pierd noima. E ca o explozie de lumină din pământ, care s-a oprit, în zborul ei către ceruri, undeva pe culmea dealului. Însă frumusețea aceasta nepământeană nu e decât o proorocie de taină a ceea ce va urma. În Mănăstire se află Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, o minune a firii, în expresivitatea ei de o gingășie cerească și cu o privire de rai străfulgerat în privire. Chipul Pururea Fecioarei are frumusețe stăruitoare, mereu altfel, divers în dăruire, privind îndurerată, parcă plângând, îmbrăcată în aur și în lacrimi, priveghind cu dor și cu durere neputințele omenești. Fața ei e ca o respirație de lumină pură, ca o vedenie a Duhului Sfânt, care revarsă peste oameni lumina vieții.
Creștinii, osteniți de urcușul ce parcă nu are capăt, simt ceva mai presus de fire, o putere negrăită ce se revarsă din ochii mari, cât cerul, ai Maicii Domnului. Îngenunchiază în fața icoanei și cu ochii în lacrimi vorbesc cu Dumnezeu și cu Maica Lui, la sfat de taină, în tăcerea bisericii mici, în care încap toate cerurile.
Mai presus de orice evidență, miile de oameni care se strâng la Hadâmbu pentru Liturghie și rugăciune arată forța de dincolo de veac, lumina vindecătoare, liniștea ce izvorăște din cer și adastă pe chipuri și în inimi, smerenia slavei lui Dumnezeu. Slujbe îndelungi, făcute cu acrivie, privegheri de toată noaptea, Liturghii îngemănate cu cerul, și dincolo de toate prezența de har a Maicii Domnului făcătoare de minuni, fac din Hadâmbu o oază de rai pe pământul frământat de setea neostoită după putere. Oamenii simt cu sufletele lumina nevăzută a harului bătând ca o inimă. Oamenii credinței nu pot fi înșelați. Nici măreția catedralelor sau a porților, nici imensitatea sau solemnitatea pământească nu îi pot strânge de pe aiurea. Doar gingășia infinită, fără hotar a Maicii durerilor, inima ei de mamă, vindecarea ca firesc dumnezeiesc al făpturii, îi adună la rugăciune. Ființa lor simte și înțelege mai presus de minte iubirea ce se revarsă din ochii Maicii Domnului.
Preot Ioan Valentin Istrati
(sursa: doxologia.ro)